Acest site prezinta in mare parte materialele scrise sau predicate ale pastorului Cristian Barbosu. De aceea am considerat important sa cunoasteti si persoana din spatele vocii sau amvonului.

Cristian Barbosu – este pastorul principal al Bisericii „Harvest-Metanoia” din Arad. A obţinut licenţa în teologie la Moody Bible Institute, masteratul (ThM) la Dallas Theological Seminary şi doctoratul (PhD) la Trinity International University din Deerfield, Illinois. Mesajele lui Cristian pot fi auzite săptămânal pe diferite staţii de radio sau urmărite la televiziunea „AlfaOmegaTv”. El este autorul mai multor cărţi şi articole creştine. Cristi este căsătorit cu Anne şi împreună au trei fiice: Fiona, Tara şi Eden.

”Cum poţi şti despre cineva, cine este el cu adevărat? Ne facem adesea impresii judecând după aparenţe. Sau putem să-i întrebăm pe alţii, sau putem să ne uităm la rezultatele respectivului, la concordanţa dintre ceea ce spune şi ceea ce face, la impactul pozitiv sau negativ pe care îl are asupra comunităţii în care trăieşte. Sau pur şi simplu putem să stăm de vorbă cu respectivul, să îi punem întrebări, să-l provocăm la discuţii, şi vom fi surprinşi cât de multe putem afla despre acea persoană fie din cele spuse în mod direct, fie citind atent printre rânduri.”

Va prezentam marturia lui Cristian Barbosu cuprinsa intr-un interviu dat lui Mircea Tipei pe care il reproducem cu permisiunea autorului.

PARTEA I - Începuturile şi cercetarea

Înrebare: Unde te-ai născut şi cum au fost primii ani ai copilăriei şi mai apoi, ai tinereţii tale?

Am pornit pe drumul vietii in 1970 in Arad, unde, la cateva saptamani, am fost botezat la Catedrala Ortodoxa din Arad, tatal meu si bunicii din partea tatalui meu fiind credinciosi ortodocsi practicanti. La o varsta frageda – nici nu mai imi aduc aminte cand – parintii mei au divortat iar eu am fost crescut pentru primii 12 ani de catre bunicii din partea mamei mele, la Curtici. Cu toate acestea am avut o copilarie fericita, pasnica, bunicii mei supliniind foarte bine atat absenta tatalui cat si lipsa mamei, care si-a continuat studiile si era prinsa destul de mult cu slujba ei. Ambii mei parinti au fost profesori toata viata lor, asta fiind si motivul pentru care probabil, cartile au devenit si au ramas hobbiul meu.

In copilarie bunicul meu din partea mamei, fiind credincios baptist, ma mai ducea la biserica de sarbatori, si tin minte cum, undeva prin clasa a VIa m-a inscris si in fanfara copiilor care se infiintase recent in biserica din Curtici. Asa ca am cantat si eu la Flughorn 2 pentru o perioada, asta dupa ce ani de zile, maica-mea, fiind profesoara de vioara, a incercat sa ma chinuie sa invat vioara, ba chiar sa ma si includa intr-un taraf al Casei Pionierilor din Curtici.

La 13 ani, m-am mutat insa in Arad cu mama si actualul ei sot, si am urmat liceul Miron Constantinescu (azi Ghiba Birta) pe care l-am si absolvit, urand matematica dar iubind istoria si literatura romana.

Înrebare:  Când ai început să fii interesat de Dumnezeu şi cum s-a întâmpat lucrul acesta?

Desi primele mele “intalniri” cu credinta au fost la Curtici, prin intermediul bunicului meu si al bisericii de acolo pe care din cand in cand o mai frecventam, intalnirea mea cu Domnul a decurs in timp si pot spune ca procesul a inceput dup ace m-am mutat la Arad.

Imi placea sa cutreier muntii si undeva prin ’84-’85 fiind in Retezat, am ramas uimit de frumusetea naturii, de designul perfect, de modul in care totul parea atat de organizat, structurat, gandit in tot ce inseamna natura, incat m-am zbatut din greu cu intrebarea  – “cum se poate ca toata frumusetea aceasta, tot ce invat la fizica, chimie, biologie privind organizarea perfecta a celulelor, tesuturilor, organismelor vii –  tot ce vedeam eu dealtfel – sa fi aparut din intamplare in urma unei explozii haotice numit Big Bang?”  Mi-era imposibil de imaginat si cu atat mai greu de crezut. De aceea simteam in mine ca TREBUIE sa existe ceva, cineva, dincolo de legile naturii trebuie sa existe un Legiuitor, dincolo de creatie, un Creator. Si in contextul acelei framantari am discutat cu Dani Maris, acum rector la Institutul Baptist din Bucuresti, in vremea aceea un tanar blond, destept si bun la fotbal – care fiind cu mine in Retezat, mi-a deschis Scriptura in cartea Romani si mi-a aratat un verset:

Romani 1:19-20: Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le- a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi;

 Am ramas naucit. Eu credeam ca Biblia e o compilatie de legende si mituri evreiesti, asa cum invatasem in clasele de materialism dialectic in scolile comuniste … Pentru prima mi-am dat seama ca nu e asa, fiindca aceasta carte vorbea direct framantarii sufletului meu. Si acea experienta mi-a deschis oarecum usa si interesul de a privi Scriptura altfel decat am privit-o pana acum. Si mi-am pus intrebarea  … dar daca e adevarata? Dar daca Dumnezeu intr-adevar exista? Evident ca nu pot sta nepasator …

Înrebare:  Cum ţi-ai putea caracteriza viaţa în acea perioadă de timp?

N-am fost niciodata omul extremelor, dar nefiind credincios, evident ca valul adolescentei m-a luat pe sus, mai ales pentru un tanar recent venit de la tara la oras. Am fost prins de Metallica, de stilul de viata al tanarului din lume, cu fete, bautura, tigari, vocabular, etc. Chiar daca am simtit o repulsie naturala la bautura si tigari, totusi, din pricina anturajului ma luptam cu mine insumi sa fiu si eu ca ei. Cautam cumva sa-mi umplu un gol sufletesc pe care-l simteam. Nu stiam atunci ca toti il simt dar este doar Unul care-l poate umple.

Înrebare:  Şi cum ai reuşit? Cum a fost momentul acela?

Nu pot spune ca a fost un moment. In viata mea a fost mai degraba un proces. Pe toata perioada liceului am cazut in banca cu singurul pocait din clasa aceea, Vali. Mi-am zis – mi s-a dus fericirea, ca asta nici nu bea, nici nu fumeaza, nici nu se uita dupa gagici. Am scapat si eu de Curtici, am venit la Arad, unde am dat de rockeri si gasti super tari, si eu care trageam sa-mi fac prieteni de genul … sa ajung sa stau in banca cu un pocait?! Totusi, Vali, asa ciudat cum mi s-a parut mie atunci, mi-a aratat o alta perspectiva asupra vietii. Nu era habotnic, nu a incercat sa ma evanghelizeze dandu-mi cu Biblia in cap, ci prin trairea lui, m-a atras. Vedeam in el valori pe care nu le gaseam in ceilalti colegi. El era singurul care nu copia (eu eram expert in fitzuici), singurul care nu mintea, printre putinii care mereu se jertfeau pentru altii si in care puteai avea 100% incredere. Ba uneori cand ma vedea ca ma uit dupa fete, si vedea cat ma lupt sa le castig incercan sa fiu matcho, imi scria cate un biletel cu versete din Scripturi: “farmecul unui om il face bunatatea Lui” Prov 19:22.

Ma si enervam pe el, dar inlauntrul meu il apreciam. Era un altfel de om, si imi doream sa fiu ca el. Si incetul cu incetul, prin aceste 2 experiente, cea din Retezat si apoi prin colegul meu Vali, am inceput sa fiu deschis fata de credinta si sa vad ca e mai mult decat o religie, decat ceva abstract. Si bunicul meu s-a bucurat cand a vazut ca din proprie initiativa am inceput sa vin pe la biserica, desi in paralel inca mai petreceam timp cu metalistii. Dumnezeu insa ma cauta, si-l simteam ca ma cauta fiindca am inceput sa-I simt cercetarea Lui nu doar prin natura ci si prin oamenii de langa mine.

Înrebare:   Poţi să-ţi aminteşti de vreo experienţă în urma căreia ţi-ai deschis inima către Isus?

In aceasta perioada, traiectoria sufletului meu incepuse sa ia o directia vertical, desi aveam ancore care ma trageau mereu spre pamant. Dar tin minte cum, intr-un an, in timp ce eu eram la Resita sa fac meditatii la matematica in vacanta de iarna pentru un examen ce trebuia sa-l trec la liceu, tinerii si orchestra bisericii din Curtici au facut o iesire pe Semenic. Exact in weekendul cand mi-am planificat sa ma intorc spre Arad, in acelasi tren erau si ei. Si mi-aduc aminte cat de intunecat, de frig era in acel tren, fara curent, caldura si cu cateva ferestre sparte. Si acolo in tren, tinerii au inceput sa cante si ma simteam asa de fain intre ei, si simteam cum parca Dumnezeu era acolo dardaind cu noi in tren. Dani Maris a fost prezent si el. Vazandu-ma cercetat de Domnul m-a invitat intr-un alt compartment, unde eram doar noi doi si acolo, am inceput sa vorbim despre Dumnezeu. Tin minte cum, pentru prima data in viata, m-am plecat pe genunchi in acel vagon intunecat si pentru prima data am simtit cum s-a facut lumina in viata mea predandu-mi viata in mana Domnului. Am stiut in acea seara ca nu la intamplare Dumnezeu l-a trimis pe Dani in acel tren.

PARTEA II - În tranziţie – dinspre ceea ce a fost spre ceea ce va fi

Întrebare: Ce s-a întîmplat după liceu, după momentul întîlnirii tale cu Domnul?

S-au intamplat multe. Si bune si rele. Viata mea a fost ca un Roller Coaster si la fel si credinta mea. Desi m-am hotarat sa fac pasul, stiu acum privind in urma, ca cel rau s-a luptat din greu sa nu ma lase pe cale, si am avut ispite, incercari, caderi, dar … dincolo de acestea Dumnezeu a avut multa rabdare si har si m-a impins, uneori m-a tras, alteori ma facut sa salt pe Cale.

Spre exemplu, dupa terminarea liceului in loc sa fiu trimis la Vanatorii de Munte, asa cum scria pe fisa mea de recrutare, am fost trimis la Munci, la Diribau. Si cei care ati trait acele vremi stiti ce insemna sa fi trimis la munci. Cu un an inainte am fost pe lista celor trimisi la Rovinari, la combinatul minier, de unde abia am scapat in ultimul moment. M-am cutremurat, fiindca stiam cine sunt cei trimisi la munci si cum sunt tratati cei de acolo. Tin minte primele mele randuri din prima mea scrisoare din armata … am scris-o si rescris-o ca din cauza lacrimilor, mi se imprastia cerneala… Dar nu am putut face nimic.

Dar ceva s-a intamplat atunci.  Pe 20 ianuarie 1989, pe un platou imens la unitatea 1326 in Oradea, in timp de ningea, cu valiza de lemn langa mine am asteptat sa mi strige numele si sa fiu repartizat. Am fost … dar mai apoi am asteptat pana ce tuturor recrutilor li s-a strigat numele. Ma simteam singur, mi-era frica, era atat de fragil in credinta, nu stiam cum va fi, ce va fi, auzisem doar povesti de groaza de la munci. Cand dintr-o data aud strigandu-se un nume … Am tresarit … fiindca era numele colegului meu de banca, cel care ma initiase in viata de credinta, prietenul meu cel mai apropiat. Mi-am zis, nu se poate, e o coincidenta … dar totusi din curiozitate m-am uitat. Si l-am vazut pe Vali. Care … venea inspre mine. Nu mi-a venit sa cred. Vali in aceiasi unitate cu mine. Ba mai mult. Fiti atenti. A fost repartizat in acelasi battalion, aceiasi companie, acelasi pluton, aceiasi grupa, eu eram nr 3, el era nr 4, astfel incat am ajuns nu doar sa fim impreuna la tot, dar sa si dormim in acelasi pat etajat – eu deasupra, el dinjos. Coincidenta? Nici vorba. Dumnezeu a stiut de cine aveam nevoie langa mine in probabil, cele mai grele clipe prin care am trecut vreodata. Tin minte cum plangeam si frecam podeaua, seara dupa zilele urate de acolo, si Vali ma lua deoparte pe scari, si ma imbratisa si se ruga pentru mine.

Adevarul este, armata a fost val vartej pentru mine, plina de urcusuri si caderi, greutati si binecuvantari, ispite si victoria … dar nu regret nimic, Dumnezeu a stiut de ce a trebuit sa fie asa. Tot acolo m-a prins si Revolutia, si am fost si eu prins in cateva incaierari cu focuri de arma – ceva neobisnuit nu doar pentru mine ci pentru toti – nu se trasese cu arma in Romania de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. A fost un soc. Dar am avut cateva experiente cu Dumnezeu acolo, care m-au lasat mut, unele despre care mi-am dat seama abia dupa 10-15 ani.

Întrebare: Am înţeles că în acea perioadă dificilă a tinereţii tale, s-a întâmplat ceva, ce ţi-a influenţat oarecum viitorul şi despre care ţi-ai dat seama cu mult mai târziu. Poţi să ne spui ceva despre modul în care Dumnezeu a intervenit atunci în viaţa ta?

 Banuiesc ca stiu despre ce vorbesti … Inainte de Revolutie, pe cand inca eram la munci, intr-o zi capitanul ne-a aliniat pe toti si ne-a intrebat, care dintre noi stie sa cante, sa recite, sa danseze, sa faca ceva … fiindca inclusiv unitatea noastra trebuie sa participle la Festivalul Cantarea Romaniei. Cei ce ati trait in Epoca de Aur stiti la ce ma refer, un concurs/festival national in care toate institutiile trebuiau sa participe. Mi-am zis – hai sa incerc, fiindca eu in copilarie, cu maica mea profa de muzica am cantat si recitat in multe tabere de pionieri si stiam ca daca ma inscriu, macar, in ziua aia ma vor lasa sa fac dus (ne lasa la dus cam odata la 2 saptamani) si sa imi curat hainele si posibil sa si prind o masa mai buna. Oricum mi-au cerut ei, probabil stiind din dosarul meu ca activasem in scoala pe scena. Mi-am zis – n-o sa recit ceva legat de Ceausescu fiindca nu eram fan, ci ceva patriotic, fiindca imi placea istoria. Si m-am pregatit cu poezia “Decebal catre popor” … si minune mare … am ajuns sa fiu promovat la faza pe oras. Apoi pe judet, apoi pe regiune si am ajuns pana la faza pe tara. Si aici s-au complicat lucrurile …

 Fiindca de data asta trebuia sa reprezint armata si astia n-aveau cum sa ma prezinte in finala Cantarii Romaniei ca un soldat care provine de la diribau, din compania de munci, asa ca m-au mutat intr-un ansamblu artistic al armatei, m-au facut sergent si m-au imbracat cu haine noi … si mi-au dat bilet de voie, sa pot iesi zilnic la Casa Armatei unde, pentru cateva saptamani, sa fiu pregatit de un actor de la Teatrul de Stat din acea localitate pentru competitiile care vor avea loc. Si am participat in acel an in finala de la Cluj, unde am ocupat locuri bune, castigand si niste premii.

M-am bucurat atunci de prezent, ca nu mai trebuie sa indur chinul de la munci, dar … nu am stiut nimic de viitor. Spun viitor, findca dupa mai bine de 10 ani, pe cand eram student la seminarul din Dallas, mi-am dat seama insa de un lucru … ca exact atunci cand ajunsesem intr-una dintre cele mai adanci gropi ale vietii mele, la munci, cand nimeni nu m-a putut ajuta, cand credeam ca inclusiv Dumnezeu m-a pus deoparte, fiindca desi ma rugam, nu vedeam raspuns la rugaciuni … in acel intuneric al vietii, Dumnezeu era acolo si era prezent, mai aproape de mine decat imi puteam eu imagina.

Cum? Ganditi-va si voi, uitandu-va insa de aici, de unde sunt astazi, la unde am fost atunci. Care e vocatia vietii mele? Ce fac cel mai mult in lucrarea si profesia mea? Predic nu-i asa? Tin minte atunci cand am ajuns in seminar, si la Moody si la Dallas – clasele cele mai de speriat pentru o buna parte din studenti, erau cele de homiletica, cand ti se cerea sa predici si trebuia sa fi evaluat de profesori si de colegi. Majoritatea tremurau, eu … eram cel mai fericit. Abia asteptam sa predic. De ce? Fiindca eu am trecut prin acele emotii si cursuri similare, in privat, cand actorul acela m-a luat si m-a pregatit zilnic in vremea cand eram la munci. Si mi-am dat seama, acum dupa 10-15 ani, cum Dumnezeu, atunci cand nu aveam nici o idee ca in viitor vocatia mea va fi vorbirea in public, cum El a stiut si m-a pregatit … in acele momente cand credeam ca m-a parasise El a fost mai aproape de mine ca oricand … nu doar scotandu-ma de la munci in mod elegant ci determinandu-i inclusiv pe comunisti sa plateasca acel om, care sa ma instruiasca in arta vorbirii in public si sa ma pregateasca pentru planul care-l avea cu viata mea in Imparatia Lui. Coincidenta? Nu. Providenta. Mana lui Dumnezeu.

Întrebare: Am aflat însă ca înainte de-a ajunge la seminar ai încercat la o altă facultate, aveai în gând o altă traiectorie în viaţă. Este adevărat? Ne poţi spune ce s-a întâmplat, fiindcă din câte am înţeles, Dumnezeu ţi-a închis destul de clar niște uși?

 Intr-adevar, pot spune ca Dumnezeu mi-a trantit usa-n nas … Eu nu am avut o chemare asa cum unii pastori au avut. Eu nu am simtit de mic ca Dumnezeu ma vrea in lucrare si nici nu am avut vreo vedenie, vis sau cofirmare din partea cuiva ca inspre “lucrare” imi este viitorul. Pot spune ca Dumnezeu intr-un fel m-a “impins” in lucrare, El avand planuri foarte diferite de cele pe care eu mi le-am imaginat.

         Dupa ce am terminat liceul am vrut sa dau si eu la facultate, dar niciodata nu mi-a trecut prin gand sa dau la un seminar teologic, ci mai degraba eram tentat in doua directii – drept (sotul mamei mele lucrand in acest domeniu mi-a inspirat oarecum interesul in directia asta) sau spre o zona de cercetare asupra naturii, fiind sensibilizat de Creatia lui Dumnezeu, acolo unde-l intalnisem pe El. Si am ales bo-chimia la Cluj. Aveam si un oarecare avantaj, fiindca matusa mea era profesoara de biologie si stiam ca isi pregateste foarte bine elevii, si evident ca m-am lasat chinuit de ea cu meditatii saptamanale. Tot prin ea am reusit sa studiez si cu un profesor universitar din Cluj care ma medita si la “nivel inalt” si tin minte ca nu isi dorea atat de mult bani cat mai ales gaini, oua si alte cele … in vremea aceea in Cluj era o saracie cu mult mai mare ca in zona noastra. Desi am auzit ca erau 22 pe un loc la examen, nu-mi era frica fiindca eram foarte bine pregatit. Asa ca am asteptat ziua aceea. Inainte de a pleca, maica-mea, grijulie ca de obicei, mi-a pregatit ea stilourile si mi-a tinut dirigentia legat de ce sa fac si ce sa nu fac in timpul examenului, fiindca stiti si voi cei care ati dat la faculta in acele vremi – nu puteai sa indoi pagina, sa stergi, sa scrii cu vreo alta cerneala, samd, ca ti se socoteau semne si te eliminau din oficiu. M-am dus, am scris la toate cele 3 examene, si am venit inspre Arad sa astept rezultatele. Am ramas socat cand ajungand in Arad am primit vestea ca sunt descalificat fiindca in loc sa scriu cu cerneala bleumarin inchis, am scris cu cerneala neagra. Maica-mea, fiind profesoara, a vrut ea insesi sa-mi umple stilourile, sa fie sigura ca din cauza emotiilor nu fac vreo prostie, si a pus cerneala neagra nu bleumarin si asta s-a considerat semn si am fost exclus. Eu fiind plin de emotii in ziua examenului nu am observat si iaca asa am fost descalificat din oficiu.

M-am necajit atunci … dar mai apoi mi-am dat seama ca Dumnezeu avand alte planuri decat maica-mea si matusa-mea, a stiut ce sa faca si cum sa faca, sa ne spuna clar ca directia vietii mele nu este inspre chimie biologie … si astfel ne-a trantit la toti usa in nas, aratandu-mi clar ca are alte planuri cu viata mea. Nu stiam ce …

Întrebare: Unde erai tu în relaţia ta cu Dumnezeu atunci?

 Dupa liceu, si mai ales dupa armata, mi-a fost clar ca nu mai pot trai doar simpatizandu-l pe Dumnezeu, avand respect si credinta distanta. Mi-am dat seama ca ma vrea intru totul pentru El si sufletul meu nu poate trai fara El. Desi relatia mea cu el a trecut prin multe sinusoide intre 17-20 de ani, am hotarat in 1990, chiar de ziua bunicului meu (care pe plan spiritual a reprezentat mult pentru mine) – sa ma botez. Si m-am botezat in biserica din Curtici, fiindca era locul unde am crescut si prin baietii de acolo, Dumnezeu mi-a vorbit. Tin minte cat de frumoasa a fost sarbatoarea. Curticenii stiau cum sa faca sarbatori frumoase si momentul acela al botezului a fost sublim – un moment unic al vietii mele. Cel ce m-a botezat a fost fratele Grecu, pastorul pastorilor in biserica din Curtici, un om pe care nu l-am cunoscut prea bine, dar care stiu ca mereu m-a incurajat si m-a impins inainte in credinta. Si aveam nevoie, fiindca ma simteam cumva rusinat fata de fostii mei prieteni, fata de colegi, si in plus taica-meu n-a reactionat pozitiv la auzul acestei vesti iar mamei mele ii era frica sa nu i se intanple ceva din cauza hotararii mele, ea fiind profesoara si in acei ani, puteai fi sanctionata chiar si pe astfel de motive. Aveam insa o pace de nedescris.

PARTEA III - Chemarea şi confirmarea

Întrebare:Totuşi cum de ai ajuns la Moody? Când şi cum ai primit chemarea?

 Am ajuns la Moody din vama. După ce am cazut la Cluj si după ce mi-am terminat armata, aveam de gand sa dau la drept, dar examenele fiind in vara, mi-am zis ca trebuie sa ma angajez undeva si am prins o ocazie nemaipomenita in acele vremi – m-am inscris pentru un concurs la vama, si am intrat. Vama Nadlac! In anii ’90 sa ajungi in vama era ceva, fiindca era Epoca de Aur a vamilor, cand nu exista cam nici o lege, ci legea erai tu, vamesul. Si castigai cam cat toti din familia ta la un loc si sansa imbogatirii era rapida si mare de tot. Desi nu pot spune ca nu am fost tentat de ce mi s-a oferit la 20 de ani, simteam in mine cum Dumnezeu nu ma lasa linistit, si framantarea sufletului a inceput sa-si spuna cuvantul. Simteam cum ma cheama inspre El. Dar simteam si vedeam foarte clar cum cel rau ma ispitea din greu. Atunci am dat lupte mari. Si adevarul e, ca eram cam singur si fiind la inceputul umblarii pe calea credintei, ajungeam sa ma dezechilibrez uneori, dar in ciuda caderilor mele, m-am ridicat fiindca simteam ceva in mine care ma tragea inspre El. Am inceput sa imi doresc sa ma implic in biserica … dar ce folos … nu cunosteam bine Scripturile, sanse le vreun seminar teologic nu aveam prea multe fiind vames, si provenind dintr-o familie de nepocaiti (cu exceptia bunicului meu).

Fratele Cucuiat se mai intalnea cu mine si imi era un fel de mentor in acei ani. Vali era plecat din Arad la facultate. La Curtici rar mai ajungeam fiindca lucram in ture. Si astfel am fost pus fata in fata cu niste alegeri pe care stiam ca trebuie sa le iau. Sa ies din vama, fiindca constiinta ma apasa din ce in ce mai mult. Desi incercam sa ma pastrez curat, mediul te influenteaza. E ca si cum nu vrei sa atingi nimic intrand intr-o camera poluata. Particulele din aer fiind poluate, te vor polua chiar si daca tu nu atingi nimic. Si simteam ca spiritual vorbind nu imi face bine vama. Si in timp ce ma framantam in mine insumi, nespunand la nimeni, Dumnezeu mi-a deschis o usa.

In acea perioada un prieten de-al meu, Victor Braica, mi-a facut cunostiinta cu fr. Daniel Chiu, un pastor roman din Chicago pe care-l respect (desi astazi avem convingeri diferite), care vazand dorinta mea de a face ceva pentru Dumnezeu, m-a pus in legatura cu Moody Bible Institute din Chicago, macar sa incerc sa iau cursuri prin corespondenta. Moody fiind deschisi in acea perioada fata de tinerii care proveneau din Europa de Est m-au incurajat sa dau la zi si astfel am convenit ca voi incerca in directia asta. Sincer, la acel moment nu stiam ce vrea Dumnezeu de la mine. Repet, nu pot spune ca am avut o chemare specifica, asa cum altii au, dar simteam ca ma impinge inspre El. Biserica fratelui Daniel m-a ajutat financiar in primul semestru de scoala si ii sunt recunoscator pentru ca stiu ca au depus un efort substantial atunci pentru mine, urmand sa caute o posibila sponsorizare si pentru semestrul II.

Nu am timp sa povestesc minunile pe care Dumnezeu le-a facut sa ma aduca in final la Moody si apoi sa ma ajute sa ma integrez la Moody, eu cel care nu stiam decat pocit engleza, nu aveam bani din resurse proprii si nici cunostiinte in America. In plus am fost de 2 ori respins de Ambasada SUA si nici macar examenul p e car etoti studnetii internationali (si acum si atunci) erau obligati sa-l ia, nu l-am dat. Si in plus eram si vames … ce are un vames de-a face cu seminarul teologic?!

Întrebare:Cum şi când ai simţit chemarea? Fiindcă ştiu că pe când erai la Moody ai început să te implici serios în lucrare. Ce s-a întâmplat?

 Dumnezeu are caile Lui. Era in decembrie ’91, eram in ultima saptamana de scoala inainte de vacanta de Craciun si era framantat.

Stiam ca biserica fr Daniel m-a ajutat financiar in prima parte a anului scolar dar nu eram sigur ca o vor mai putea-o face si in al doilea semestru si stiam ca daca nu-mi gasesc un loc de munca sa castig ceva bani, voi fi obligat sa renunt si sa ma intorc in Romania. Nu aveam dreptul sa muncesc in afara campusului ca student strain, si nu doream sa muncesc la negru, iar in campus nu am mai gasit loc de munca. Chiar daca imi gaseam ce puteam eu castiga in 3 saptamani cat era vacanta, ca sa-mi pot plati miile de dolari cat costa semestrul urmator. Eram pregatit pentru orice.

Intr-o zi, luand masa impreuna cu ceilalti studenti, cineva m-a intrebat ceva mai de la departare, si i-am raspuns cu voce un pic mai pronuntata ca sa ma auda. Un profesor s-a apropiat de mine si mi-a zis – vreau sa vii la mine la birou dupa ce termini masa. Mi-am zis – vai oare ce prostie am facut? M-am dus … si prima intrebare care mi-a pus-o acel prof a fost – stii sa canti? I-am zis … da … mama e profa de muzica, am mai cantat dar nu neaparat dupa note. M-a pus sa repet ceva dupa ureche in timp ce el canta la pian si apoi m-a asezat pe scaun si mi-a zis urmatoarele cuvinte: Sunt mr Ed, dirijorul Corului Moody (din cele 4 formatii corale de atunci, acest cor era cel mai prestigios), si in cateva zile trebuie sa plecam in turneu cu corul, si 3 din 5 basi s-au imbolnavit si am disperata nevoie de un bas – si vocea ta, e puternica, exact ceea ce eu cautam. Vino cu noi in cor. I-am zis … apreciez oportunitatea dar… eu trebuie sa muncesc, sa-mi fac bani sa-mi pot plati scoala, altfel voi fi deportat catre Romania. Apoi, nu stiu engleza sa pot sa cant, mai ales nu am cum sa invat pe de rost cele 18 cantari deosebit de grele din repertoriul corului. Nu sunt deloc omul potrivit la momentul potrivit. Atat mi-a zis Mr Ed – gandeste-te si roaga-te pana maine si da-mi un raspuns. Daca Dumnezeu te cheama in lucrare, El se va ingriji si de nevoile tale financiare, gandeste-te mai degraba cum sa ii slujesti si vei vedea cum El te va sluji.

Nu l-am bagat in seama atunci dar mi-am adus aminte de cuvintele lui mai tarziu. In schimb in noaptea aia m-am rugat, m-am tot gandit si am tot calculat. Omeneste vorbind nu aveam cum sa castig destui bani ca sa imi platesc scoala, deci oricum va trebui sa renunt si sa ma intorc in tara. Si-atunci am inceput sa ma gandesc pe romaneste, ca un vames J – mai … daca tot va trebui sa plec, am macar o sansa acum, inainte de plecare, sa vizitez America pe gratis (New York, Niagara, Washington DC), sa mananc pe gratis, sa dorm pe gratis, si sa si cant, vizitand biserici pe gratis – ce-as putea sa imi doresc mai mult ?! Si-am acceptat.

In ziua plecarii in turneu, necunoscand pe nimeni din cor, n-am stiut cu cine sa ma ased in autobuz asa ca am ramas ultimul si singurul scaun ramas liber era langa dirijorul corului. M-am asezat si am plecat. L-am vazut agitat. Tot cerea soferului sa opreasca pe la benzinarii, sa dea cate un telefon (pe vremea aia nu erau celulare) si mi-am dat seama ca ceva nu-i in regula. La un moment dat, dupa vreo 2-3 ore de framantare, se intoarce spre mine si incepe sa imi puna intrebari – de unde vin, cum am ajuns la Moody, cum a fost in Comunism? Si dintr-o data se opreste, se uita la mine si ma intreaba – daca eu ti-as pune cateva intrebari deseara, in timpul concertului, ai putea sa-mi raspunzi? Vezi, de azi dimineata tot dau pe telefoane. De ce? Fiindca in concert noi avem o pauza ca sa ne relaxam vocile, si in acea pauza, un reprezentant al scolii avea un scurt discurs pentru cei din audienta. Omul s-a imbolnavit azi noapte si nu am reusit nicicum sa-i gasesc inlocuitor, de aceea, n-ai vrea tu sa m-ajuti in seara asta si poate pana maine va reveni persoana respectiva. Am inlemnit, fiindca nu stiam nici bine engleza si nici nu mai vorbisem in biserici pana atunci, mai ales intr-o alta tara, alta limba. Problema a fost ca omul n-a mai reusit sa ajunga si in fiecare seara, incepand din acea zi, m-au rugat sa-mi creionez eu un speech si sa-l tin in locul lui, astfel ca am ajuns sa devin vorbitorul corului pentru urmatorii 2 ani. Stii cat de mult m-a ajutat experienta asta? Fiind obligat sa imi pregatesc acele mesaje scurte si sa le prezint in zeci de biserici, astfel mi-am descoperit eu vocatia, darul, chemarea … Am vauzt cum Dumnezeu ma foloseste. Am simtit ca lucrul acesta il fac cu placere, e o pasiune. Incepeam sa studiez Scriptura altfel, vedeam cum Cuvantul poate schimba vieti, si intelegeam ca Domnul nu la intamplare m-a adus la Moody si m-a pus in acest cor. “Intamplarea” insa nu se opreste aici.

Am ajuns si in ultima biserica in care am concertat in acel turneu din acea vacanta de iarna… Si in timpul concertului am avut speechul meu de 10 minute iar la final pe cand ne strangeam sculele si ne pregateam de plecare, m-au acostat 2 barbati in varsta din acea biserica care mi-au cerut numarul de telefon si m-au intrebat  daca as fi dispus sa revin  in biseirca lor si sa vorbesc clasei lor de scoala duminicala. De ce nu? Nu am mai avut acea experienta. In urmatoarele saptamani m-au sunat si m-au luat din Chicago si m-au dus la acea biserica. Pe drum unul din ei ma intreaba – tu ai probleme cu dintii? Aveam… nu probleme, mari probleme… si mi-era frica sa ma tratez in America fiindca costa enorm de scump si nu aveam nici asigurare pentru dentist si nici bani sa pot acoperi acele cheltuieli. M-au dus la un dentist din biserica lor care s-a speriat cand a vazut cum imi arata dantura dar care a vrut sa ma ajute, asa ca in urmatoarele saptamani, in fiecare weekend, unul din acesti batrani, venea dupa mine in Chicago si ma ducea la dentist in localitatea lor, si astfel petreceam nopatea la el acasa, iar duminica frecventam si eram implicat in biserica lor. Navetand cu el in fiecare weekend, Dumnezeu i-a deschis inima fata de mine. Sotia lui m-a primit ca pe fiul lor si s-au ingrijit din acel moment de nevoile mele personale, ei fiind cei care mi-au luat primul meu computer, haine, mancare. Atat de mult a crescut relatia noastra incat, m-au adoptat in familia lor. Au fost ca parintii fata de noi si i-am iubit mult. Datorita acestei conjuncturi, am reusit sa cunosc si biserica aceia, care a avut in amvonul ei predicatori si profesori cu nume intre evanghelici, precum John Feinberg, Grant Osborne si altii, care m-au ajutat sa cresc nu doar spiritual ci si teologic in perioada in care am fost acolo. Trebuie sa mentionez faptul ca in acea primavara, cand nu stiam cum voi reusi sa imi platesc scoala, biserica aceia mi-a oferit sponsorizarea necesar nu doar sa pot continua, dar si finaliza pregatirea mea academica la Moody.

            La finalul primului meu an, nu mi-a venit sa cred – cum exact cand aveam nevoia cea mai mare, cand nu mai aveam vreo sansa, din “intamplare” am ajuns in cor, din “intamplare’ am ajuns vorbitorul corului,” din intamplare am ajuns in acea ultima biserica unde am dat de acea familie, care din “intamplare” m-a intrebat de durerile mele de dinti si astfel am ajuns sa cunosc acea biserica si acea familie care sa-mi plateasca scoala ci sa-mi asigure cadrul potrivit nu doar finalizarii studiilor mele la Moody ci si sustinerea mea pe linie spirituala, relationala, emotionala. Moody a fost o experienta deosebita pentru mine. Acolo mi-am descoperit vocatia, chemarea. Acolo mi-am descoperit sotia – din intamplare? Nici vorba. A stiut Dumnezeu pe cine sa aduca si sa puna langa mine, o fata deosebita, matura, serioasa, inradacinata adanc teologic si cu experienta de viata in campul de misiune si nu oriunde ci in Africa, unde a trait in cele mei grele conditii 10 ani din viata. Parintii ei au fost misionari francezi in Africa si mai apoi in Nepal, iar pasiunea ei a fost mereu inspre Dumnezeu si inspre oameni, avand o diploma in psihologie si absolvind teologia la Moody impreuna cu mine. Dumnezeu a stiut de ce am nevoie, si azi nu pot decat sa-I multumesc, fiindca Anne si fetele mele sunt cel mai frumos cadou primit in aceasta viata.

Întrebare:  România? Cum de România din momentul în care aveai o biserica americană, studiai la o şcoală americana, şi în plus şi o nevasta franţuzoaică? Ţin minte că în acei ani majoritatea studenţilor români plecaţi la studii teologice în străinătate au rămas pe acolo – de ce nu ai rămas şi tu că aveai cu mult mai multe motive şi chiar avantaje?

 Sa stii că niciodata nu am avut de gand sa raman in vreo tara sau sa slujesc in vreo alta tara decat Romania. Am predicat in zeci de biserici in lume dar chemarea am simtit-o clar, doar inspre Romania. Pentru cat timp ? Nu stiu. Cel putin pana acum, directia lui Dumnezeu a fost foarte clara.

In timp ce eram la Moody, mi-am descoperit pasiunea pentru Romania. Simteam cum Dumnezeu ma vrea intors in tara mea. Si in fiecare an, strangeam bani si lucram pe langa scoala, sa pot ajunge acasa in vacante nu sa imi vad familia si prietenii ci sa ma implic in lucrare. Tin minte cum ma certa mama, ca din 8-10 saptamani pe vara, stateam acasa cateva zile, fiindca in rest eram plecat sa predic prin tara.

Nu aveam biserici, fiindca neavand radacinile in vreo biserica anume, decat oarecum in cea din Curtici, nu cunoasteam pastori si nici biserici. Dar, luam cu mine fie tineri romani, fie studenti de la Moody si mergeam prin Oltenia, prin Moldova, pe la Varfurile si alte locuri unde fie pe strada, uneori in piete cand era zi de piat, sau chiar si pe deal unde taiau fanul, ne opream si cantam si apoi cand se aduna un pic de lume, incepeam sa le propovaduiesc Evanghelia si sa le dau Biblii. Si asta am facut pentru primii 2 ani cand eram la Moody. Putine au fost bisericile unde am predicat, practica facandumi-o mai degraba “in campul muncii.” Au fost insa cativa pastori care m-au lasat sa predic din amvonul bisericilor lor atunci si stiu cat de mult a insemnat asta pentru mine. Frati precum Gigel Olariu in zona Resitei, Pavel Cozmiuc in zona Bucovinei, fr. Boingeanu la Suceava, Dronca si Iuga in zona Varfurile.

In acea perioada de timp, cunoscand niste tineri implicati in lucrare in Arad, am fost invitat sa predic in biserica lor si astfel am intrat in contact cu Maranata si fr pastor de acolo, si am inceput o colaborare care a tinut cativa ani, aceasta fiind biserica in care am revenit dup ace m-am reintors in Romania, la finalul primei parti a studiilor mele.

LUCRAREA

Cristian Barbosu pastoreste biserica Harvest Metanoia din Arad, locul “de nastere” al celor mai multe mesaje audio si video de pe acest site. Daca doresti sa cunosti mai bine lucrarea bisericii vezi mai multe aici. Daca treci prin Arad te invitam sa participi live intr-unul din serviciile bisericii si sa te intalnesti personal cu pastorul Cristian Barbosu.