Descriere
Exista o vreme în care adevărul conta.
De fapt, uneori adevărul conta atât de mult încât lipsea dragostea. Citiţi câteva din scrierile reformatorilor şi vă veţi convinge că mult prea adesea adevărul a eclipsat îndurarea şi era mult mai important să ai dreptate decât să fii bun. M-am întrebat adesea ce s-ar fi întâmplat dacă John Knox i-ar fi arătat Mariei, regina Scoţiei, un pic mai multă curtoazie şi compasiune în timpul discuţiilor dintre ei. Fireşte că nu putem şti, însă e posibil ca inima ei să se fi înmuiat faţă de credinţa reformată, iar conflictele puternice ar fi putut fi moderate oarecum. Putem spune acelaşi lucru despre dezbaterea aprinsă dintre Luther şi Zwingli şi despre ranchiuna dintre Calvin şi Servetus, care a fost ars pe rug la Geneva. Puţină înţelegere ar fi îndulcit aceste conflicte.
În zilele noastre, noi am alunecat spre extrema cealaltă. Adevărul a fost înlocuit de dragoste şi, cât despre unitate, ea este mult mai importantă decât orice fel de doctrină – chiar şi decât Evanghelia. Se susţine că este mai bine să se tolereze erezia decât să se dea dovadă de lipsă de dragoste. Astfel, sub steagul cauzei unităţii, este tolerată aproape orice deviere în materie de doctrină, iar lipsa moralităţii este iertată cu mare grabă.
E posibil să nu ne placă întotdeauna atitudinea reformatorilor, însă exemplul lor este un antidot necesar împotriva permisivităţii şi a modului nostru de viaţă. Ei ne-ar fi spus că nimeni nu a ajuns în cer doar pentru că era plin de dragoste; dacă doreşte cineva să ajungă în cer, are nevoie de adevăr. De asemenea, ei ne-ar avertiza că există şi unitate bazată pe minciună. Isus a demonstrat că spiritul dragostei nu este incompatibil cu avertismentele împotriva minciunii şi nici chiar cu denunţarea învăţătorilor mincinoşi.
Dar unde vom trage linia? În ce punct va trebui să spunem: „Până aici”? Cu siguranţă că nu vrem să ne divizăm din cauza unor fleacuri; nu dorim să avem faţă de alţi credincioşi o atitudine de genul „sunt mai sfânt decât tine”, ca şi cum numai noi am avea dreptate totdeauna. Însă în acelaşi timp noi trebuie să suflăm în trompetă pentru a da deşteptarea; trebuie să chemăm Biserica la a fi distinctă de lume. Noi trebuie să preţuim şi să apărăm adevărul, chiar cu riscul de a fi greşit înţeleşi sau de a produce o breşă în viaţa noastră de părtăşie.
Aceasta este o carte despre discernământ, adică despre abilitatea de a distinge adevărul de minciună; sau, mai bine zis, adevărul de jumătăţile de adevăr. Fireşte că nu mă aştept ca toţi creştinii să fie de acord cu mine în privinţa diferitelor subiecte tratate pe paginile care urmează, însă mi-ar plăcea să cred că această carte va iniţia nişte dezbateri binevenite pe marginea acestor teme. Mi-ar face cea mai mare plăcere dacă ne-am gândi împreună la modul în care dimensiunile religioase şi morale ale culturii noastre au afectat Biserica şi la ce se poate face în această privinţă. Aceasta este slujba la care am fost chemaţi.
În general, nu am folosit nume în discuţia despre cei care au optat în favoarea unor imbolduri personale sau a unor aşa-numite profeţii în locul doctrinei sănătoase. Intenţia mea a fost să ofer nişte principii de bază în vederea evaluării. Evangheliştii, păstorii, vindecătorii prin credinţă şi profeţii vin şi pleacă, însă Cuvântul lui Dumnezeu dăinuie.
Urmaţi-mă într-o călătorie. Să explorăm împreună modul în care am putea reface în mod corect acele linii care deosebesc Biserica de lume. Să ne asumăm cu dragoste sarcina de a îndemna, a mustra şi a ne învăţa unii pe alţii, în speranţa că vom putea recâştiga teritorii preţioase care au fost pierdute atunci când noi am fost potopiţi de duhul lumii.
Această sarcină este una care nu suportă amânare. Să cerem puterea lui Dumnezeu pentru a putea face ce trebuie făcut.
